Vasile Aaron - SCRIERI ANTUME (1806-1821)

Librărie » Litere româneşti vechi şi noi

Preţ:20.00lei
Pe stoc

CUPRINS

Notă asupra ediţiei 7
Reeditarea scrierilor  lui Vasile Aaron – Argument 12
Scrierile ocazionale – encomioane, ode şi apologii, ca documente de epocă 19
Verşuri veselitoare la zioa numelui Exţellenţiei sale Domnului Domn Ioann Bobb, Vlădicul Făgăraşului şi a prea înaltei chesaro-crăeşti mărimi, dinlontru sfetnic al statului 53
Verşuri veselitoare întru cinstea prea luminatului şi prea osfinţitului domn Samoil Vulcan, Episcopului Graeco-Catholi­cesc al Orădiei-Mare, când la annul 1807, în luna lui mai, prin Excellenţa-sa Ioann Babb, Episcopul Făgăraşului, s-au sfinţit Episcop în Blaj 61
Ad authorem 71
Cântare jalnică la îngropăciunea măritului de bun neam născut neguţitori Hajii Costantin Pop. Prin Vasilie Aaron jurat în Marele Prinţip[at] al Ardealului procurator şi alcătuit 74
Legendele de inspiraţie ovidiană – poveşti despre dragostea neîmplinită 77
Perirea a doi iubiţi, adică jalnica întâmplare a lui Piram şi Tisbe, cărora s-a adeogat mai pre urmă nepotrivita iubire a lui Echo cu Narţis. Prin Vasilie Aaron, jurat în Marele Prinţipat al Ardealului procurator, alcătuite şi în versuri scrise 91
Perirea lui Piram şi a lui Tisbe 92
Echo pe Narţis iubeşte şi, mai pe urmă, de dragostea lui să face stan de peatră. Narţis, văzându-şi faţa sa în apă, pe sine însuşi să îndrăgeşte, moare şi să face o floare, care asemenea să numeşte narţis. 104
Vorbirea dintre Leonat şi Dorofata – o scriere iluministă despre păcătosul nărav al băutului fără măsură 113
Vorbire în verşuri de glume întră Leonat, beţivul om din Longobarda şi întră Dorofata, muierea sa. Prin Vasilie Aaron, juratul procurator alcătuite, acum de nou revideluite, îndreptate, mai înmulţite şi a doa oară typărite. 129
Anul cel mănos –  lauda muncii şi a hărniciei 144
Anul cel mănos. Bucuria lumei. Un cântec în stihuri îndemânatece, în care aflătoarele stări a ştiutelor patru tâmpuri ale anului celui înfrumseţat cu roduri bune să cuprind. Prin Vasilie Aaron, juratul în Marele Prinţipat al Ardealului Procurator alcătuit şi acum întâia dată typărit 169
Triumful iubirii statornice în povestea despre Sofronim şi Harite 181
Istoria lui Sofronim şi a Haritei cei frumoase, fiicei lui Aristef mai marelui din Milet. Prin Vasilie Aaron, Jurat procurator, în verşuri alcătuită şi acum întâi typărită 191
Observaţii finale 235
Bibliografie 241
Glosar 248
Indice de nume 261
Abstract 265

 

PROBĂ DE LECTURĂ

Reeditarea scrierilor lui Vasile Aaron. Argument 

După ce cucerise o binemeritată faimă în timpul scurtei sale existenţe lumeşti, contemporanul ceva mai tânăr al unor Samuil Micu (1745-1806), Paul Iorgovici (1764-1808), Ioan Piuariu-Molnar (1749-1815), Gheorghe Şincai (1754 1816), Dimitrie Ţichindeal (1775-1818), Ion Budai-Deleanu (1760 1820), Petru Maior (1761-1821) sau Gheorghe Lazăr (1779-1823), interesantă personalitate a intelectualităţii româneşti transilvănene de la începutul secolului al XIX-lea, juristul şi literatul Vasile Aaron (1780 1821) a intrat pe nedrept în uitare, fiind acum cvasinecunoscut, chiar şi în Sibiul unde şi-a trăit anii maturităţii şi unde s-a afirmat profesional, lucrând în folosul celor din neamul său.

Puţinele informaţii ajunse până la noi ne spun că el a răsărit într-un sat ascuns de lume, în Glogoveţul Blajului, sat împrăştiat pe povârnişurile unei văi înguste, străjuite de semeţia acelui dominator deal Ţuţuman, înălţat deasupra luncii aşezate a Târnavei Mari. A crescut între gospodari dedaţi trudei strădalnice, oameni harnici încleştaţi într-o luptă continuă cu zgârcenia unui pământ „nu prea rodos”, unde în ceasurile de răgaz se povesteau impresionante legende cu urieşii trăitori cândva pe acolo, iar istoria nebuloasă era prezentă prin ruinele unei cetăţi cu origini pierdute în necunoscut. Vasile Aaron a trecut apoi prin şcolile patronate la Blaj de Episcopia Greco-Catolică a Făgăraşului; după absolvirea studiilor teologice, aspirând la ceva mai înalt, a trecut peste voia părinţilor, luând drumul Clujului, capitală a Marelui Principat al Transilvaniei. Acolo a studiat, fără vreun sprijin material din partea alor săi, „ştiinţele drepturilor” la Liceul academic al piariştilor; după obligatoria practică efectuată la Tabla Regală din Târgu Mureş a depus jurământul de „procurator”; aşezându-se în inima ţinuturilor săseşti, în vestita „Cetate roşie” a Sibiului, a devenit primul avocat român care a obţinut dreptul de a pleda în faţa instanţelor de judecată de pe Pământul Crăiesc (Fundus Regius) aflat sub jurisdicţia Universităţii Săseşti; a practicat avocatura la Sibiu timp de 17 ani, din 1804 până la sfârşitul vieţii, survenit prematur, în august 1821, la vârsta de doar 41 de ani.

Fiu al unui modest preot de ţară, dar descendent al vestitei familii a Aroneştilor de Bistra1 ca şi vrednicul de recunoscătoare cinstire episcop Petru Pavel Aaron,2 ambiţiosul glogoveţean s-a ridicat prin propria strădanie şi a răzbit în viaţă depăşind obstacole dintre cele mai felurite, ajungând să fie considerat de conaţionalii săi „un om epocal”, la care românii priveau „ca la un luceafăr”, cum scria, peste multe decenii, fruntaşul astrist şi omul politic Iosif Sterca-Şuluţiu. Traiectul dăinuirii sale a rămas foarte puţin cunoscut, învăluit într-o groasă negură a uitării nepăsătoare, lipsit de amănuntele revelatoare oferite de eventualele mărturii documentare de epocă. În urma unor ani de trudnică cercetare în colbul arhivelor şi în rafturile bibliotecilor, am reuşit să aducem la lumină informaţii relevante şi să creionăm activitatea pe care el a desfăşurat-o, în atmosfera iluminismului transilvănean, într-o perioadă în care întregul Imperiu Habsburgic trăia sub efectul orientărilor limitat-reformiste ale iosefinismului.

Am putut astfel să oferim cititorului de azi un necesar studiu monografic, primul dedicat până acum acestui remarcabil reprezentant al Şcolii Ardelene. Puţinele documente care au rezistat furiei distrugătoare a timpurilor şi, alături de ele, câteva mărturii, aburite de trecerea anilor, ale unor persoane demne de credibilitate, dar şi parcurgerea atentă a scrierilor pe care cărturarul sibian le-a oferit contemporanilor săi, deschizând astfel drumul interesului celor mulţi pentru carte şi pentru lectură, ne-au servit ca jaloane şi ca argumente în demersul nostru restitutiv, corector şi reinterpretativ3.

Activitatea juridică a lui Vasile Aaron, semnificativă datorită implicării avocatului în mişcarea naţional-politică de afirmare a drepturilor românilor de pe Pământul Crăiesc, activitate care îl situează în avangarda militanţilor pentru afirmarea românismului în Transilvania, a rămas cvasinecunoscută până la demersul întreprins de noi. În schimb, realizările sale pe plan literar, receptate difuz după moartea sa, pe întreaga durată a secolului al XIX lea, au intrat în vizorul majorităţii cercetătorilor care, în veacul următor, au procedat la analizarea, mai mult sau mai puţin riguroasă, a trecutului literar românesc. În primul rând s-a procedat la reinventarierea scrierilor publicate de Aaron în timpul vieţii – Patimile şi moartea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos – 1805 şi 1808, Verşuri veselitoare la zioa numelui Exţellenţiei sale domnului Ioan Bobb – 1806, Perirea a doi iubiţi, adică jalnica întâmplare a lui Piram şi Tisbe, cărora s au adăogat mai pre urmă nepotrivita iubire a lui Echo cu Narţis – 1807, Verşuri veselitoare întru cinstea prealuminatului şi preaosfinţitului domn Samuil Vulcan, Episcopului greco catolic al Orădiei Mare – 1807, Vorbire în verşuri de glume întră Leonat beţivul, om din Longobarda, şi întră Dorofata, muierea sa – ediţia I – 1803(?), ediţia a II a – 1815, Anul cel mănos. Bucuria lumei – 1820 şi Istoria lui Sofronim şi a Haritei cei frumoase, fiicei lui Aristef, mai marelui din Milet – 1821.

Analiza mult prea sumară a acestor scrieri, apoi redescoperirea câtorva dintre lucrările rămase în manuscris, unele tipărite destul de târziu şi doar fragmentar, în publicaţii greu accesibile, au dus la conturarea imaginii unui Vasile Aaron ca literat neînzestrat cu fantezie poetică, dar cu mari merite în promovarea gustului pentru literatură în rândul conaţionalilor săi, „un versificator prodigios, care traduce, imită şi prelucrează”4. El este aşezat în categoria „scriitorilor populari” alături de Ioan Barac, ambii străduindu-se „[…] să popularizeze în mediul românesc operele antichităţii, folosind schemele prozodice ale literaturii orale şi cultivând astfel un clasicism întârziat, în care se amestecă tendinţe mai noi din sfera iluminismului european, unele medievalităţi ce vor persista încă în epoca romantismului şi, în toate, dorinţa de afirmare a spiritului creator naţional”5. Categorisirea este parţial îndreptăţită, dar ea nu ţine seama în suficientă măsură de caracteristica esenţială a scrisului acestui autor, conştient de poziţia intelectuală pe care şi-o câştigase şi de obligaţia ca, de la înălţimea ei, să-i lumineze pe conaţionalii săi, mai puţin „procopsiţi” în ale învăţăturii.

Comentatorii au evidenţiat sursele, certe sau posibile, ale scrierilor lui Vasile Aaron – literatura clasică latină îndeosebi, dar şi alte izvoare – germane, italieneşti6, neogreceşti – şi au insistat asupra limitelor talentului său de versificator. Unele aprecieri sunt excesiv de aspre. Apreciem că autorii lor, privind de la înălţimea secolului al XX-lea, nu au avut în vedere faptul că, la acel început de secol XIX, poezia transilvăneană cultă era foarte slab reprezentată, nu au luat în considerare starea limbii literare la 1800 şi nu au ţinut seama de nivelul cultural al potenţialilor cititori cărora li se adresau acele scrieri elaborate într-o vreme când neştiinţa de carte a păturilor de jos româneşti era endemică.

Severitatea judecăţilor de valoare asupra scrierilor lui Vasile Aaron pleacă şi de la situarea analiştilor pe poziţia acceptării opoziţiei tranşante dintre epic şi liric şi a identificării poeziei cu lirismul. Or, Vasile Aaron a scris într-o perioadă când încă se resimţea puternic influenţa poeziei epice, a clasicismului antic, a alegoriilor filozofico moralizatoare, a circulaţiei cărţilor populare cu subiecte religioase sau laice, când literatura pedalează mai mult pe utilitatea morală a scrierilor decât pe elementele de virtuozitate estetică. A judeca aceste scrieri prin prisma exigenţelor spiritului modernist este o întreprindere total neproductivă căci, după cum scria Nicolae Manolescu, a aplica unui domeniu exigenţele altuia înseamnă a da curs unor prejudecăţi: „La începutul secolului XIX nu exista ierarhia actuală care, în poezie, situează liricul mai presus de epic ori didactic; toate speciile se bucurau de interes egal, dacă nu cumva, dată fiind tradiţia care urca până la Homer, cele epice aveau o nobleţe în plus”7.

Până acum nu a fost făcută o prezentare şi o analiză detaliată a scrierilor lui Vasile Aaron. Mai mult decât atât, anumite comentarii degajă impresia că autorii lor nu l-au citit pe Aaron, au preluat doar cele scrise de predecesori, adesea fără nici un fel de modificări. Cum cititorului român al secolului nostru scrierile lui Vasile Aaron îi sunt în bună măsură inaccesibile, exemplarele ediţiilor vechi, tipărite cu slove chirilice, fiind rarisime, vom proceda în cele ce urmează la trecerea lor în revistă, încercând să aducem informaţii noi privitoare la istoricul apariţiei şi al receptării în timp, corectând erorile pe care le am întâlnit în studiile şi articolele dedicate poetului, inclusiv în unele care ne aparţin. Vom începe acest demers prin editarea lucrărilor antume ale poetului. Rând pe rând vom oferi transcrierea cu latine a tipăriturilor din perioada 1806-1821, continuând astfel demersul de restituire a operei acestui literat al începuturilor, demers iniţiat în anul 2012 prin reeditarea impresionantului poem moral religios de 10 000 de versuri pe care foarte tânărul Aaron a reuşit să-l tipărească la Braşov în anul 1805, apoi, într-o a doua ediţie, la Sibiu, în anul 1808.8

Pentru ca personalitatea şi scrierile lui Vasile Aaron să fie pe deplin puse în valoare, s-ar cuveni ca volumelor publicate de noi să li se adauge altele, cuprinzând scrierile rămase în manuscris la moartea autorului, unele tipărite mult mai târziu, altele rămase pe foile groase de hârtie asprite de nemiloasa acţiune a scurgerii timpului. Avem în vedere importantul îndrumar de practică juridică bisericească din 1805, primul scris de un român în româneşte, apoi textele ovidiene din manuscrisul de la Răşinari şi din cel de la Bucureşti, traducerea celor opt cânturi din Eneida lui Vergiliu şi, nu în ultimul rând, acea extraordinară, surprinzătoare şi prea puţin cunoscută scriere de maturitate Reporta din vis, un poem moral-filozofic din care s-a păstrat doar atât cât apucase să fie transcris până în momentul atât de timpuriului şi de neaşteptatului sfârşit al avocatului literat.

1 Bistra, localitate curat românească din Ţara Moţilor, situată pe valea Arieşului, la câţiva kilometri în aval de Câmpeni. Aici şi în zona Abrudului s-ar fi aşezat, nu se ştie când, urmaşii lui Aron vodă al Moldovei, întemniţat din ordinul principelui Transilvaniei Sigismund Bathori şi asasinat la castelul din Vinţu de Jos în anul 1595. Amănunte despre aceste evenimente, despre nobilii Aaron / Aron de Bistra şi despre neamul Aroneştilor am oferit în monografia Vasile Aaron, publicată în 2011.

 2 Petru Pavel Aaron (1709 1764), vicar al Episcopiei greco catolice de Făgăraş, numit episcop în anul 1752 şi instalat la conducerea eparhiei românilor uniţi în anul 1754. De numele acestui ierarh cu o viaţă de călugăr ascet este legată deschiderea şcolilor de la Blaj, precum şi înfiinţarea bibliotecii şi a tipografiei, instituţii care au jucat un rol uriaş, în plan cultural şi naţional, pentru românii din Transilvania. În multe lucrări de specialitate se afirmă, eronat, că Petru Pavel Aaron s-ar fi născut în Maramureş, în Bistra de pe apa Vişeului; corect este Bistra, din actualul judeţ Alba.

 3 Liliana Maria Popa, Ioan Nicolae Popa, Vasile Aaron (1780 1821). Studiu monografic. Prefaţă de prof. univ. dr. Iacob Mârza. Editura InfoArt Media, Sibiu, 2011

 4 Dicţionarul literaturii române de la origini şi până la 1900. Ed. Academiei RPR, Bucureşti, 1979, p. 22

 5 Al. Piru, Istoria literaturii române de la origini şi până la 1830. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 512

 6 Ipoteza că una dintre scrierile lui Vasile Aaron, Leonat şi Dorofata, ar fi avut un neidentificat model italian, lansată de Moses Gaster şi preluată ulterior de toţi comentatorii, nu are niciun suport documentar. Ea s-a bazat, probabil, doar pe sonoritatea numelor personajelor şi pe vaga tentă comică a disputei lor, care poate duce cu gândul spre textele improvizaţiilor din spectacolele de stradă, gen commedia dell’arte. Dacă admitem că modelul ar fi fost de fapt unul italian, ar fi trebuit ca el să fi ajuns la tânărul transilvănean, necunoscător de italiană, prin filieră germană sau maghiară.

7 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. I. Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p. 130

8 Vasile Aaron, Patima şi moartea Domnului şi Mântuitoriului nostru Isus Hristos, Sibiu, 1808. Prefaţă de prof. dr. Ioan Chindriş. Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Liliana Maria Popa şi Ioan Nicolae Popa. Editura InfoArt Media, Sibiu, 2012